Azi, 14 mai 2011, a sunat telefonul.
Era un apel ce il asteptam. Era un sunet din trecut. Un scancet de durere, teama, dispret si angoasa. Era o voce familiara, totusi lasata de mult in urma, in umbrele trecutului. Stiam ce va urma, asa ca am am procedat ca de fiecare data….
“Saru’mana, ce mai faci? “Si am ascultat…. Aveam putin TIMP, asa ca totul se petrece grozav de repede. Cuvintele curg pe langa mine, ascult dar nu aud decat cum imi tremura sufletul. Imi aud respiratia cum trepideaza si incerc sa o controlez. Vesti bune, vesti rele nu se stie niciodata care m-ar bucura mai mult. Cert e ca ma nelinisteste, chiar si cand totul e rece si formal. Recunoaste ca nu are TIMP sa ma intrebe despre mine… niciodata nu are…
“Dar poate altadata avem mai mult TIMP… noutati?” Gandesc cate noutati se pot petrece in 20 de ani si ma eschivez cu raspunsul… formuland o noua intrebare. Pentru ca nu e vorba despre mine in povestea asta…. Niciodata nu a fost… Cu toate ca este povestea mea…” Oarecum… esti bine?” Pauza scurta imi gatuie rasuflul si sapa un abis in inima mea… Oricat de impresionant de detasat as fi in discutiile noastre, mereu pamantul mi se surpa sub picioare. Inchid ochii. Sunt puternic. Si am supravietuit.
TIMPUL a ucis persoana aceasta pentru mine, insa chiar daca eu am supravietuit, in unii ani mai primesc cate un telefon… Un sunet surd care ma testeaza… Apoi se aude tonul, iar tacerea imi spune….Bine, ai supravietuit…. Si ?!?!?! Acum poti trai cu tine?.... Dar cu mine?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu