Nu cunosc un alt fel de a trăi decât acela în care X tinde la infinit.
Jonglez exponențial cu limitele în fiecare zi și îmi recreez ecuația indiferent de variabile. Consecința evidentă este consumul maximal de resurse și epuizarea, prin urmare, la întrebarea "Ce mai faci?", răspunsul are mereu ca parametri agonia sau extazul.
Mai simplu spus, un prieten m-a diagnosticat, fără drept de apel: Bipolaritate. Deși mulți ani am crezut că o stare de echilibru ar fi ceea ce îmi lipsește, am ajuns la concluzia ca în fluctuațiile astea de stări de spirit, pentru mine, "lucrurile se vor îndrepta" înseamnă linie moartă. Fără puls, standardizat și politically correct, am testat o perioadă gustul lumii, iar ca rezultat au început să mi se atrofieze și celelalte simțuri, prin amputarea personalității.
Ce noroc să fi fost un cetățean model, ce savoare să fi trăit după rigorile societății, ce ideal împlinit să fi încăput în patul lui Procust. Cu cât dau paginile istoriei, cu atât îmi revăd mai clar finalitatea celorlalte vieți... răstignire, ardere pe rug, decapitare, lapidare, scaun electric, spânzurare, tragere pe roată sau în țeapă.
Nu sunt erou, revoluționar sau deschizător de drumuri, dar sunt pasiune în cea mai pură formă și asta mă reprezintă ca o forță a naturii și energie vitală.
De cele mai multe ori pasiunea m-a lăsat fără răsuflare, m-a îngenunchiat și m-a secătuit de vlagă, pentru că pe tărâmul celor care vor "totul sau nimic", nu există jumătăți de măsură și dacă vrei să pornești într-o direcție, trebuie să mergi până la capăt, chiar dacă știi că îți poate aduce pieirea. Moralității. Încrederii în sine. Vieții în parametrii bunului simț. Și a liniștii interioare.
Am vrut să fiu eu, însă totul în jurul meu îmi este potrivnic. Tot ce îmi aduce fericire, sfârșește prin a mă distruge și la un moment dat am auzit un ... Blues, pasiunea asta o să te omoare....
Si asa a fost...am simțit că nu mai pot respira și lacrimile îmi înecau scopul de a mă trezi dimineața și de a exista în forma ochilor albaștri care erau perdestinați să schimbe lumea...lumea asta care mă judeca și mă respingea cu fiecare alegere impotriva firii sale conservatoare.
Ne naștem singuri și murim singuri, indiferent câte rude, câți prieteni și câte cunoștințe sunt alături de noi pe parcursul vieții. Cu cât învățăm asta mai repede, cu atât scăpăm mai ușor de fobia de a fi dezamăgiți de o realitate imaginară și de un sfârșit iminent.
Doare și te înnebunește, însă fără să vreau, alegerea deja a fost făcută, pentru că inconștient...prefer să mor din pasiune, decât să trăiesc în regret, teamă și liniaritate.
Așa că acum îți aștern un loc în al meu memoriu, pentru că...any minute now,,,,Blues... pasiunea asta o sa te omoare... și pe buzele întredeschise va rămâne doar un sărut intezis, ca mărturie a unui viitor din altă lume.
