vineri, 29 aprilie 2016

Legenda fantasmelor de tribord

Îmi stă foaia goală de juma’ de oră și ăsta nu e singurul lucru pe care îl am în comun cu ea. Hârtia prinde sens doar când e îmbrăcată de cuvinte, iar eu doar când mă legi cu privirea. 

Ai aruncat ancora asta spre mine încă din vremea lui Faurar, când ambarcațiunile ca tine ar fi trebuit să stea ferecate în port, legate de glie, nu să îndrăznească să cucerească țărmuri deja promise. Dar ești un vas de luptă ascuns sub hublouri de croazieră și așa m-ai răpit în larg.

Era frig, ca în prima zi pe pământ, dar nu de asta am paralizat, ci pentru că m-ai inundat. Tu poți înțelege cât de mulți au fost cei care s-au înecat în valurile zării mele și cât de puțini au supraviețuit?

Cu siguranță ai idee că nu superlativele m-ar fi udat pe mine. Niciodată, yacht sau plută, nu au avut efectul ăsta asupra mea. M-am predat în fața ta înainte să îmi ceri asta. Știu, a fost o greșeală, dar halucinant m-ai posedat cu privirea în primul nod marinaresc din viața mea. Nu am mai putut să îl desfac.

Mă întrebi de ce mă uit așa la tine și mă amuzi. Doar așa pot să înteleg cine ești, dacă încerc să te simt. Și chiar dacă îmi răspunzi ca o franghie în jurul gleznelor, simt că nu o să îmi dai drumul, până nu îți dau drumul.

Nu știu ce soi de ambarcațiune ești, dar vreau să te botez “Supranatural” când te lovesc cu șampanie, să mă răzbun pentru că mi-ai furat pământul de sub picioare și m-ai dus în larg. 

Nu îmi lași insule, vrei să pot sări în gol și să mă salvezi în năvod? Tu nu vezi că apele astea sunt ale mele?!? În ochii mei stau mări și oceane, izvoare și lacuri,  golfuri și cascade! Iar tu ?! Navighezi nestingherit în universul înspumat.
Ce arogant!

Plutesc în derivă, să nu mă urc la bord, căci acolo îmi e pieirea, când de fapt nu am alegerea decât a fi arsă de soare sau scufundată de tine.

Când cred că mă pot trezi să nu te mai privesc, când vreau să evadez, simt iar că mă blochez. Te aud când nici măcar nu voiam să te ascult și….


Când al tău glas,
Ca vinul ars,
Răscolește chiar în mine,
Fiori și simțiri din ruine,


Sfâșii hărțile din mine,
Cu năvoadele-ți prea pline,
Steagul este arborat
Și vasul deja ancorat.

Tu nu te-auzi când îmi vorbești? 
Cât de profan mă amorțești?
Ai vrut să fii respectat,
Când sunetu-ți m-a îmbătat?

E timbrul tău nestingherit,
Din apus în răsărit.
Ai să plătești cu vorbe mii, 
distanța să o poți opri.

Ai să plătești cu vorbe dulci, 
Prețul naivelor mele rugi,
Ai să plătești cu vorbe seci,
Când inima vrei s-o întreci.

Ai să plătești cu vorbe goale,
Când blesteme or să se scoale,
Ai să plătești cu vorbe reci, 
Ai grjiă cum vrei să petreci.

Căci rar se îmbarcă lume,
Pe astă ambarcațiune,
Iar să te salvez nu ține, 
Căci mă scufund deja cu tine.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu